10-11 Mai, iesire in Cheile Carasului...e a treia oara cand am ocazia sa vin aici... pe stanga curge limpede Carasul, pe dreapta ne limiteaza stanca...da, mergem pe chei catre Prolaz...asta e unul din motivele pentru care optez pentru sambata dimineata...e minunat...ma apuca iarasi sentimentul ala de sens, bucurie, nerabdare, aici nu-mi lipseste nimic si totul are sens... Ard de nerabdare sa vad dupa 6-7 ani si restul cheilor, in cautarea pesterei Tolosu...gasim cascada, dar nu si pestera...se infunda poteca si nu o gasim pe cea buna, care trebuie ca scurteaza undeva prin padure la un moment dat, mai sus de chei... Suntem prea multi... Profit de un motiv de a ne intoarce pe chei cativa, lasandu-i pe restul de a se intoarce la locul de campare... ma simt familal in splendoarea locului, intotdeauna m-am simtit bine in padure...revad cascada, nu gasim poteca catre pestera nici de data asta...niste nori ne fac sa renuntam la cautat...ne intoarcem la tabara... Incheiem ziua cu un foc si carnati parliti... Dimineata ploua... stropii ce cad pe prelata cortului se contopesc intr-un ritm constant si placut ce-mi alimenteaza somnul... cu greu ma dau sculata intr-o bresa de nori, de catre Dana care sare pe mine trezindu-ma din euforica stare de visare, pe fundalul ciripitului unei pasarele intr-un pom de alaturi prin ale carui frunze de un verde tipator adie acelasi aer pe care-l trag cu nesat in plamani prin usa cortului deschisa... ah... ce seci sunt cuvintele uneori...
Ploua din nou... Poteca e uda si sunt portiuni cu grad ridicat de pericol de alunecari in apele Carasului.. trecem cu totii bine prin chei, sta si ploaia la un moment dat si iasa soarele... imi propusesem de acasa sa urc la Pestera Liliecilor de data asta, dar nu o voi face acum ca e stanca uda...
Ajunsi la masina, avem ultima noastra peripetie.... imi vine sa rad, intr-o prima faza pentru ca nu-l cred pe Costel cand cu un aer degajat si linistit imi spune ca a pus cheile de la masina in geaca, care a varat-o in rucsac si care acum e impreuna cu rucsacii nostri in portbagaj... incuiat... Imi dau seama ca e pe bune si imi vine iarasi sa rad de absurditatea situatiei si in acelasi timp de contrastul asta intre cele aproape 2 zile de simplitate si acest moment de civilizatie... notiunea de supravietuire pare sa aiba mai multa complexitate acum decat atunci...toate lucrurile noastre sunt intr-un portbagaj care nu poate fi deschis, al unei masini care nu poate fi urnita... cheia supravietuirii noastre e tot acolo... Cu ajutor gasim o solutie si problema se rezolva...vom supravietui!!!! Yeee....:))
